joi, 19 decembrie 2013

De câte ori vine Moș Crăciun?

La copiii mei a venit deja de trei ori: o dată la grădiniță, o dată la firma soției și o dată la serbarea de la cursul de dans. A mai fost văzut (de copii) de încă 2-3 ori, în diverse ipostaze.
Pe vremea mea... chiar dacă se chema Moș Gerilă! - nu îl vedeam niciodată. Să fi avut legături cu Securitatea? :)
Ce semnificație și ce mister mai are Moș Crăciun pentru copiii de astăzi? În afară de excesul de dulciuri care, da, îi face fericiți? (și grași)
De câte ori poate veni Moș Crăciun?
Răspuns: de câte ori poate să îl trimită firma de moși.

miercuri, 18 decembrie 2013

Cum am devenit oi

Zilele acestea trăim într-o mare tensiune, aceia dintre noi care se informează și realizează că România a devenit un loc dement, la limita locuibilului. Ne agităm pe paginile de socializare, protestăm, o greutate apasă pe inima oamenilor care încă mai cred în anumite valori sociale și în viitorul acestui pământ.
Ne indignăm foarte tare de pasivitatea și indiferența concetățenilor noștri, care preferă emisiunile TV sau distracțiile ieftine în oraș. Dar, înainte de a ne revolta, poate ar fi mai bine să le acordăm circumstanța de bună credință și să ne întrebăm cum de am ajuns - noi aici și ei acolo. Și poate soluția revoltelor noastre este să comunicăm mai mult cu cei din jurul nostru, să informăm, să le deschidem ochii celor prost informați, mințiți, obosiți și umiliți de statul ticălos în care trăim.
Poate că unii din noi consideră că dețin adevărul, că avem soluțiile - dar cu ce eforturi și după cât drum în viață, câtă (auto)educație și câte lovituri am ajuns să deosebim lucrurile bune, reale, dătătoare de speranță din mulțimea de ticăloșii și minciuni care ne înconjoară? Ce alternativă le oferim celor care au renunțat să mai lupte pentru o viață și o societate mai bună?
Și de unde ne vine această greutate de a înțelege lumea în care trăim?
Să mergem la origini.
Care sunt primele lucruri pe care un copil le învață de la grădiniță?

Zilele trecute am fost la serbările de iarnă organizate la grădiniță pentru copii mei (Iulia are 4 ani și jumătate, iar Victor 3 ani și jumătate). Cea mai de preț achiziție a copiilor noștri, cea pentru care se bat educatoarele și cu care se mândresc părinții este CAPACITATEA DE MEMORARE. Serbarea copiilor din grupa mică a durat mai bine de jumătate de oră, timp în care copii de trei până la patru ani ar fi trebuit să recite și să cânte vreo patru-cinci poezii, vreo 3-4 cânticele de sezon, plus strofa individuală de patru versuri. Și asta, am fost informați cu mândrie, după multe - multe ore de muncă și după multe-multe eforturi depuse de prichindei, drept pentru care - să-i aplaudăm pentru încercările lor!
Au fost multe momente tensionate la această serbare. Copii au fost trași, împinși, chinuiți cu costume și podoabe mai mult sau mai puțin comode; s-a strigat la ei, au fost rugați și amenințați (chiar dacă vocea a fost mereu una scăzută, aparent binevoitoare). Pe de altă parte - nimeni nu s-a obosit să le arate cum se ține un microfon și să le explice la ce folosește - deși acesta era un element cheie în reușita momentului individual.
Ar fi multe de spus, dar trec peste...
Copii de trei - patru ani. Părinți care nu și-au pus nici măcar o singură secundă vreo problemă vis-a-vis de ceea ce mie mi s-a părut oroarea unui SISTEM educațional, pentru că la rândul lor au crescut în același fel (voi reveni cu o poezie de grupă mijlocie care sigur este aceeași din perioada proletcultistă).
Dar care e problema cu mult-slăvita capacitate de memorare? Păi o problema ar fi accentul pus pe formă și nu pe conținut. Dacă prin absurd în loc de Moș Crăciun cu plete dalbe copii ar fi fost puși să recite ”Poemul invectivă” de Geo Bogza cred că ar fi făcut-o la fel de senini.
Iar o a doua problemă este că, în timp, învățăm să valorizăm ceea ce știm. Iar uneori ceea ce știm nu este ceva ce am gândit în prealabil, ci ceva care ni s-a spus de suficient de multe ori, ceva ce am învățat pe de rost.

Atunci - de ce ne mirăm de atitudinea oamenilor de lângă noi? De multe ori opiniile lor nu sunt decât benzi de magnetofon - diferă doar postul TV la care este conectat fiecare.
Iar la asta se adaugă ce am învățat în douăzeci și patru de ani de libertate și de degradare socială: suspiciunea. Nimeni nu vrea binele altcuiva pur și simplu. Nu există idealuri. Nu există valori, doar interese, mai mult sau mai puțin ascunse. Nu există bunăvoință sau generozitate. La fel cum am uitat să ne zâmbim unii altora, copleșiți de necazuri și de batjocura unui stat croit doar pe măsura unei găști.

Așa că nu mă aștept la trezirea peste noapte a celor care au învățat să recite de mici. Noi, ceilalți, avem însă datoria să sunăm deșteptarea cât putem de tare.