vineri, 24 ianuarie 2014

Condiția artistului tânăr în teatrul românesc

Deplângem dispariția treptată, firească până la urmă, a marilor actori și regizori din generațiile trecute. Ne căinăm că ”nu se vor mai naște alții ca ei”.
Pe de altă parte știm, din declarațiile date de-a lungul timpului de mari artiști, că regia și actoria sunt meserii care se învață continuu, în care ești permanent amenințat de riscul greșelii, al eșecului. Chiar dacă acesta nu se vede din sală, de cele mai multe ori rezultatul final al repetițiilor nu e niciodată imaginea perfectă pe care echipa și-a propus-o - iar asta e bine, pentru că face din teatru o experiență vie, irepetabilă. Fragilitatea și insecuritatea actorului pe scenă îl pune în alertă, în situația de ”aici și acum”, pe când atunci când acesta se simte pe scenă în siguranță, în confortul unei scheme prestabilite - există riscul de a ”muri” ca energie și de a plictisi spectatorul.
Să vedem ce șanse de afirmare au tinerii artiști din domeniul artelor spectacolului în teatrele românești și în primul rând la teatrele de stat bucureștene, pentru că sunt cele mai vizibile și cu cea mai mare potență financiară - în consecință și cele mai îndreptățite să investească în viitorul artistic al țării.

ȘANSA DE A LUCRA EFECTIV
De când cu criza, teatrele de stat, ca instituții bugetare, nu mai fac, prin lege, angajări. Dar tocmai din acest motiv s-a deschis posibilitatea contractelor de colaborare, de multe ori mult mai avantajoase financiar. Dacă ai un proiect de colaborare într-un teatru de stat și joci, ca actor, de 2-3 ori pe lună (ceea ce nu se întâmplă decât în perioada premierei sau dacă este un spectacol de mare succes) - atunci poți ajunge să câștigi cât un actor angajat, beneficiind în plus de libertate.
Doar că... Majoritatea teatrelor de stat acceptă cu mare reticență colaboratori externi tineri. Doar dacă regizorul insistă și dacă are și autoritatea artistică necesară de a nu accepta compromisuri. Nici un teatru bucureștean nu are un program clar definit de a promova tinerii artiști sau acestea mor din fașă. Excepție face poate doar Teatrul Metropolis, dar acesta este prin definiție un teatru de proiecte - se fac castinguri pentru aproape toate producțiile, astfel încât, statistic dar și cu ochiul liber, numărul de actori tineri care joacă în acest teatru, numărul lor de apariții, importanța rolurilor - este mult mai mare decât în alte părți. Să fie oare o întâmplare faptul că exact acest teatru deține poate un record la numărul de spectatori? (nu cunosc statisticile oficiale, dar știu datele din teren; excepție poate face Naționalul, care este de departe cel mai cunoscut și cel mai potent ”brand” teatral).
În plus, proiectele ”colaterale” oferă din când în când portițe de afirmare: proiectul ”Comedia ține la TINEri” (acum mort), dar și Sala Nouă a Teatrului de Comedie; noua sală ”Laborator - Liviu Ciulei” de la Bulandra; proiectele de teatru contemporan românesc de la Teatrul Foarte Mic (și ele în scădere) și... cam atât.
La regizori stăm și mai prost. Să numărăm: Comedia tine la TINEri, un proiect unic prin amploare (și care avea și buget!) a murit în 2010 după 5 ediții; Teatrul Odeon a organizat pentru prima și ultima oară prin 2010 un concurs de proiecte pentru tinerii regizori - au câștigat Alex Mihail și Mariana Cămărășan și s-au realizat două spectacole care se mai joacă și astăzi, unul pe un text contemporan românesc; Nottara-ul a încercat timid cu ”Buletin de București” dar, după știința mea, rezultatele au fost 1-2 producții fără mare relevanță... iar acum, se lansează proiectul ”9G” la Teatrul Național!

LA NAȚIONAL AI DREPTUL SĂ LUCREZI GRATIS
La Nottara programul ”Nocturne” promovează tinerii și spectacolele ”din afară”. Cum? În primul rând - poți prezenta orice, oricum (nu există vizionare prealabilă). Sigur, dacă spectacolul este de calitate șansele la o nouă reprezentație cresc. Și beneficiezi și de notorietatea unui teatru situat ”pe bulevard” - pentru că o problemă a independenților astăzi este comoditatea publicului. Un spectacol mediocru în buricul centrului are mai mult public decât cel mai genial dintre spectacole dintr-un spațiu independent. Totul este ca din încasări să plătești personalul tehnic al teatrului, conform unui mercurial care ți se prezintă la intrare (la intrarea în biroul directorului). Pentru că spectacolele din programul ”Nocturne” se joacă la Sala Studio lunea și marțea, în zilele în care angajații au liber.
În plus, despre Nottara circulă legende sinistre: mașiniști care nu îți dau un cui dacă nu le strecori o bancnotă; doamna de la bilete care spune la telefon că nu mai sunt bilete la spectacolele din afară și îți recomandă producțiile proprii ale teatrului - deși singura sursă din care independenții găzduiți își pot plăti dările către teatrul gazdă sunt biletele. Astfel - cunosc cazuri în care privilegiații care au avut ocazia să joace acolo au trebuit să mai aducă bani de acasă pentru onoarea de a intra în templul Teatrului.
În acest context Teatrul Național face un mare pas înainte - oferă șansa tinerilor artiști de a lucra gratis. Iată anunțul complet al concursului lansat acum câteva zile:
Nu numai că nu se plătesc nici un fel de drepturi de autor, dar, în plus:
”Spectacolele care rezultă în urma proiectele selecționate vor dispune de o săptămână de reprezentații gratuite, cu intrare liberă, fără plata drepturilor de autor sau conexe.”
Asta ar putea însemna: oferim tinerilor artiști siguranța că vor avea sălile pline și vor beneficia de un public generos.
În condițiile în care sălile TNB sunt oricum pline la aproape orice spectacol, iar TNB dispune de un aparat de promovare masiv (la secretariatul literar care acoperă și partea de PR sunt angajate cel puțin 5 persoane cu experiență mare în domeniu); în condițiile în care în marea majoritate a cazurilor intrarea gratuită este o excepție peste tot în lumea asta, chiar și la noi (spectacole de școală sau de amatori; festivaluri cu finanțare din alte surse; avanpremiere și vizionări cu public; locuri aflate foarte la început de drum - cum s-a întâmplat la început la ”unteatru” condus de Andrei Grosu) - această opțiune a TNB ar mai putea să însemne și:

NU AM ÎNCREDERE ÎN TINE
Pe lângă ”TNB pune la dispoziție facilitățile tehnice de la Sala Mică, magazia de costume, depozitul de decoruri, recuzita, atelierele teatrului, fără a face nicio investiție în plus legată de producția spectacolului”, mai avem și: ”În urma reprezentațiilor cu public și cu acordul conducerii TNB, spectacolul poate fi preluat în repertoriul permanent al teatrului, beneficiind de investiții în producție și de plata drepturilor de autor, conform rețetei reprezentației și a încasărilor”.
Să remarcăm admirabilul ”poate”. După o lună de muncă, de investiție creatoare în urma căruia nu primesc nici un ban pentru munca prestată: după o săptămână în care vor juca gratis (ca în studenție), echipa de tineri artiști căreia i s-a făcut onoarea să câștige (vor fi doar două proiecte acceptate pentru 2013) va fi la mâna deciziei conducerii TNB. Pentru că în același timp, în dulcele stil românesc, nu ni se comunică nici un fel de criterii de eligibilitate după care proiectele vor fi acceptate în repertoriu.
Mai pe înțelesul tuturor:
- TNB nu investește nici un leu, deși are buget de milioane și investește destul de mult în spectacolele de repertoriu și în artiștii deja consacrați;
- TNB beneficiază de imaginea oferită de ”promovarea tinerei generații” și de, posibil, un public nou, atras de idee de ”se dă gratis”;
- Dacă ”iese prost” - ne spălăm pe mâini - nu am cheltuit banii statului;
- Dacă ”iese bine” - cu atât mai bine! - iată, am investit în tineri.
Adică - grad ZERO de risc, într-o meserie în care, cum spuneam, posibilitatea de a risca și a greși, de a experimenta - este vitală.

Ce câștigă tinerii artiști? Posibilitatea unică de a respira aerul rarefiat din Templul Artei. Și de a munci gratis. Șansa unică ca cineva să le arunce la coș proiectul la care au muncit, dacă acesta nu corespunde criteriilor, oricare ar fi acelea.

Pentru că în România doar artiștii, medicii rezidenți, eventual profesorii și învățătorii tineri au șansa unică de a lucra gratis sau pe cele mai mizere salarii din lume. Nu cred că la TNB sau la vreun spital și-a pus cineva problema să angajeze o femeie de servici fără să o plătească în prima lună. Și oricum, salariul de femeie de servici e mai mare decât cel de actor angajat. Sau de medic rezident. Asta este logica și ierarhia valorilor în România în anul de grație 2014.

luni, 13 ianuarie 2014

Numără până la zece

N-aș vrea să scriu un articol despre dietă și stil de viață sănătos. Doar - mărturisesc - mă preocupă să înțeleg care sunt motivele pentru care am devenit atât de obsedați de aceste lucruri în zilele noastre. Avem prea mult timp liber? Prea mulți bani? Există o motivație psihologică mai profundă?
Nu am un răspuns la toate astea. Promit să mă gândesc.
Am constatat însă un lucru. Cred că înainte să îl constat l-am citit undeva.
Când mănânci. Când cumperi. Când vrei să emiți o idee... încearcă să te oprești și să numeri până la zece. S-ar putea ca după aceea să constați că de fapt nu îți mai e foame. Sau obiectul acela nu este atât de interesant. Sau gândul tău e banal...
Dar de unde vine această bulimie a creierului, care în permanență ne  cere să acționăm, dar pe durate din ce în ce mai mici? Cred că din televizor, din media, inclusiv din internet. Suntem din ce în ce mai bombardați cu informații și atunci reacționăm permanent la ”nou”, dar ”noul” acesta trebuie să vină în rafale scurte. Nu mai avem răbdare să citim nici măcar un articol de ziar, darămite un roman. Cititul, analiza modului ”cum mai citim” ar putea să ne surprindă -când vom constata că romanele pe care le devoram în copilărie și adolescență ni se par acum imposibil de lungi. Jules Verne cu acele zeci de romane de aventuri? Mai bine ”Hobittul” în 3D - acolo se schimbă cadrul la fiecare 2 secunde.
În teorie spectacolului - teatru, film sau orice altceva - se considera că la fiecare 10 secunde trebuie să se întâmple ceva nou pentru a menține atenția spectatorului trează. Asta era în anii 90. Acum, după experiența îndelungată cu clipurile MTV și cu reclamele, durata a scăzut sub 5 secunde.
Nu pot spune dacă e bine sau rău. Asta e lumea în care trăim. Dar am constatat pe pielea mea de curând că se aplică și la mâncare. Și probabil în din ce în ce mai multe domenii ale vieții noastre. Modul de lucru al creierului s-a schimbat.
Nu știu cum se ține o cură de slăbire, deși poate ar trebui... Dar cred că ar fi un bun exercițiu să numărăm până la zece înainte să mai cerem o porție. Sau înainte de desert.
Și să ne reapucăm să citim ”Frații Karamazov”.

luni, 6 ianuarie 2014

Universuri paralele - despre serialul ”Rămâi cu mine” de la HBO

Am urmărit pe sărite noul serial original HBO România și, deși este un divertisment facil, plăcut, nu încetez să mă minunez la fiecare nou episod despre autismul programatic al acestuia.
Pare că acțiunea nu se petrece în România, ci într-un univers paralel. Dacă imaginile panoramate cu Bucureștiul de la generic, sau cadrele de exterior căutat frumoase se justifică în măsura în care ne îndeamnă pe noi, privitori, să ne redescoperim metropola - povestea, construcția personajelor, interioarele și dilemele eroilor mi se par de un fals care frizează absurdul.
Te poți întreba dacă producătorii au urmărit doar să facă Copy / Paste la un serial israelian construit pe o idee similară (ca și în cazul mini-seriei ”În Derivă” - care însă părea mai serios adaptată realităților românești, sau poate doar subiectul în sine, cumva elitist, făcea povestea mai plauzibilă) sau doar și-au imaginat că o asemenea lume poate exista și în România - și sunt convins că ea există, deși este o lume mică și cumva închisă. Din această perspectivă demersul poate fi justificat, dar până la urmă un trust media precum HBO nu investește o sumă nu mică, într-un produs doar de dragul ideii (mai ales când produsul arată ca un serial de tip ”Tânăr și neliniștit” - doar că jucat în limba română) - ci se gândește în primul rând la public și la efectul produsului asupra acestuia.
Ori, eu nu reușesc să îmi dau seama cărui public se adresează acest produs. Cunoscând și eu câte ceva din vestita ”clasă medie” românească pot spune că realitatea este cu totul alta. Poate doar câțiva privilegiați din industria media și de advertising se pot lăuda că locuiesc în case ca cele prezentate în film și au viața socială lipsită de griji care ni se servește, o viață care le permite să se gândească doar la f...t și la împlinirile sentimentale, pentru că toate celelalte griji au dispărut. Iarăși, nu spun că astfel de oameni nu există, dar sunt extrem de puțini. Clasa medie, până la nivel de middle și chiar de top management mai locuiește (și) în blocuri comuniste, nu doar în vile din Pipera. Își mai duce copii și la grădinițe de stat, mai înjură în trafic... și nu prea are timp de masaje cu maseuze profesioniste, tinere, frumoase și care locuiesc la rândul lor într-un cartier nou, într-o veșnică duminică dimineața. Personajele din mini-serie sunt tineri, chiar foarte tineri, reușind să își facă o situație mai mult decât prosperă prin propriile puteri, fără vreo intersectare de orice fel cu alte generații - când știm foarte bine că o mare parte din marile averi, proprietăți etc. din România au fost făcute printr-o strânsă legătură cu trecutul comunist. Eroii din ”Rămâi cu mine” par apăruți din nimic pe o pajiște cu flori, fără conflicte de generație: părinții lor fie nu apar deloc, fie sunt artiști doar cu probleme de carieră (1 caz), fie au murit - ce convenabil! - (1 caz care umple jumătate de episod).
Mai mult, toate ”ciocnirile” cu realitatea se petrec într-un mediu aseptic. Unde altundeva decât într-unul dintre puținele spitale românești care arată decent (Spitalul Universitar București) se putea opera la nas una dintre eroine? Evident, locuind într-o rezervă de lux, singură, așa cum am văzut în sute de filme americane, unde nici un fior de șpagă sau de problemă medicală nu pătrunde. Chiar și atunci când apar probleme, strict medicale, vedem câțiva oameni în halate albastre alergând pe un hol impecabil, în timp ce prietenii celei internate stau și discută la un bufet ”de incintă” absolut occidental (care da, chiar există acolo).
Pot să înțeleg că HBO și-a dorit să livreze un divertisment care să ne facă să uităm de grijile de zi cu zi, de criză, pe noi ăștia din clasa medie (pentru că în mod evident problematica romantică cu iz moderat-destrăbălat - tema adulterului, inclusiv homo-erotic - este adresată unui anumit tip de public). Problema reală este alta. Dezbrăcate de orice dilemă socială, familială, financiară, fără nici un racord la realitatea românească - personajele devin doar niște fantoșe, niște falsuri grosolane, niște umbre care se mișcă doar la suprafața a ceea ce poate fi ”omenescul”. Actorii, deși mulți dintre ei talentați, deși ne sunt dragi, iar pe unii îi cunosc personal și cred că ”pot mai mult” - nu joacă decât situația de moment, fără a putea construi în profunzimea personajului.
Cel mai flagrant asemenea caz este al personajului lui Andi Vasluianu pentru că, de!, întâmplarea face că l-am putut vedea și în alte roluri. La primul nivel înțelegem că e un tip căsătorit, plictisit de căsătorie și care, datorită farmecului personal (de asta a și fost ales actorul) profită de orice ocazie pentru a ”călca strâmb” - conform principiului că un bărbat nu refuză ocazia, iar în acest caz o mai și caută. OK, ăsta e primul nivel. Dar dincolo de asta? De unde vine personajul? Cu ce se ocupă? Care sunt pasiunile lui? Cum s-a construit și cum a evoluat căsnicia lui până în punctul în care acum lucrurile nu mai funcționează? Se pare că la nivelul simplist la care au văzut lucrurile scenariștii HBO - este suficient să pui alături de el o femeie frumoasă (Antonia Ionescu) cu care nu se mai înțelege și gata, avem toate justificările. Este strict nivelul la care se construiesc toate telenovelele...
Într-un asemenea context toată distribuția principală joacă decent pe o singură trăsătură ”de condei”, cu două excepții notabile; una pe plus - Lucian Ifrim care reușește să dea o oarecare profunzime personajului masculin de vârstă medie, timid și iremediabil îndrăgostit de colega, nici ea nu foarte frumoasă, de servici - strict dintr-o fericită, dar accidentală, distribuire potrivită (pentru că scenariul nu este mai generos în cazul său; și aici cineva cârcotaș s-ar putea întreba dacă un bărbat de peste 30 de ani poate fi chiar atât de naiv, bine intenționat, greoi în exprimare etc. în realitate); și una pe negativ - Iulia Lumânare - care joacă monocolor unul dintre cele mai complexe personaje din serie, aș zice chiar personajul principal, măcar și pentru simplul fapt că oglindește prin parcursul său tema fundamentală a poveștii (are relații foarte diferite, inclusiv sexuale, cu mai mulți bărbați).
Prin falsitate și lipsă de profunzime serialul nu își atinge ținta, pentru că, chiar dacă publicul nu se poate recunoaște în imaginea de carte poștală în totală contradicție cu realitatea românească, nici nu poate simpatiza și empatiza cu niște personaje din carton. Ne putem uita, da, la producția HBO România pentru că ne este drag să vedem niște actori români vorbind românește în niște situații extra-terestre, ”ca la Hollywood” (deși până și acolo efortul de a integra jobul, mediul personajelor în poveste pare uneori mai mare decât în situația de față); dar asta nu e suficient ca să nu schimb canalul sau ca să mă doară că am pierdut primele cincisprezece minute din noul episod.
Mai mult, incongruența cu mentalul și concretul românesc în loc să se diminueze pe parcurs - se duce în sus: acțiunea se va muta în Toscana, unde Eva, eroina interpretată de Iulia Lumânare, va petrece o vacanță cu noul ei iubit englez și bogat (oau! iată și visul românesc, în varianta feminină și high-class...).
Prin modul cum s-au pus ”bazele” poveștii - orice efort ulterior de a aduce în discuție realități locale nu vor trage producția decât și mai mult în penibil, pentru că nu pot reprezenta decât întorsături narative fără profunzime. Avem de exemplu un personaj, interpretat decent de Aureliu Surulescu (inițial mi-a fost antipatic pentru că părea doar ”frumușelul de serviciu” și nu îl cunoșteam pe actor, dar acesta s-a achitat foarte bine de sarcinile, puține, oferite de rol) - ale cărui singure probleme este cum să împace atracția față de personajul Iuliei Lumânare cu căsnicia cu o soție colerică și foarte însărcinată. El reușește, pac!, pocnind din degete să schimbe meserie de florar - antreprenor cu mult mai bănoasa meserie de angajat într-o firmă de advertising (unde lumea nu pare a se ocupa cu nimic, în afară de a arăta foarte cool) - la dorința ad-hoc a soției. În plus, tot la dorința soției, nu are nici o problemă în a renunța la acest job bine plătit doar pentru că acesteia... nu îi place de șefa lui fițoasă (același personaj Eva al Iuliei Lumânare pe care, ca în orice telenovelă care se respectă, acesta o reîntâlnește la interviul de angajare - dar el este angajat pentru calitățile lui profesionale cutremurătoare, nu pentru simpatia reciprocă evidentă. Fix cum se întâmplă în fiecare zi în România!).
Să ne imaginăm deci că acest personaj are brusc prin episodul cincisprezece un conflict de generație cu tatăl său, despre care aflăm acum că e un fost ofițer de rang înalt de Securitate, de la care el urmează să moștenească multe și mărunte... Cum am putea crede mai mult această poveste dacă până acum, în multe episoade, nu s-a construit nimic în profunzime cu acest personaj?
O notă specială despre coloana sonoră: muzica special compusă de Byron pentru serial este excelentă. Pe lângă faptul că, în nota caracteristică a formației, crează o notă de mister, de straniu (care ar putea rima și cu irealitatea profundă a poveștii, dar și cu, la un nivel mai adecvat, problemele interioare ale personajelor, de genul ”inima mea tânjește după niște lucruri greu de prins în cuvinte”) - versurile unui singur cântec (dintre cele ”peste zece”) conțin mai mult adevăr, exprimat condensat, poetic, decât cinci episoade de ”întâmplări adevărate”.
În concluzie recomand serialul ”Rămâi cu mine” tuturor celor care vor să vadă actori tineri români buni, fețe noi și care vor să se reîndrăgostească de Bucureștiul prezentat ca în cărțile poștale. Nu îl recomand tuturor celor pe care minciuna vis-a-vis de realitatea românească îi înfurie.